Poza asta trebuie să aibă 30 de ani. Atunci a început călătoria mea în lumea spiritualității și lucrul cu energia. Eram încă în liceu.
Am avut un an în care am practicat yoga. Evident, eram prea atipic să o practic conform normelor. De exemplu stăteam câte o oră în cap, continuu, pe zi – zi de zi. Nu știu câți practicanți foarte avansați erau capabili de așa ceva – if any. Eu eram un începător, aparent. Pentru că istoria mea cu yoga e veche și nu e din viața asta.
În contextul yoga am venit pentru prima dată în contact cu cristalele de cuarț și ideea că e o “șmecherie” să porți unul la gât și să îl folosești în meditații. Eram mult prea limitat ca relații (de unde / de la cine să fac rost, nu se găseau pe toate drumurile, ca acum) și posibilități (inclusiv financiare), ca să îmi permit unul. Dar mă împrietenisem cu un instructor de yoga (nu al meu), care era mai special. Mă lăsa să citesc la el acasă, din biblioteca lui, cărți pe care nu mi le permiteam, și în final mi-a dăruit cristalul lui, cu care făcuse ani de meditații. Îmi spunea că vede în mine alt profil de cursant decât toți ceilalți. Voia să mă ajute.
M-am despărțit de el cu o stare în care mi s-a rupt inima. Mă dusesem să citesc la el și lăsasem tatălui meu nr de telefon (eram încă minor). Și taică-meu a sunat, i-a zis să mă aducă de urgență acasă, unde, alături de un prieten (să aibă spor) l-au făcut albie de porci pe prietenul meu. Erau mentalitățile că yoga e o sectă, că îmi spală creierii, că…că.
Prietenul meu a văzut că n-are cu cine discuta cu argumente. A ascultat cu stoicism și apoi a plecat. La plecare taică-meu l-a și împins pe ușă afară. Un gest nu violet fizic, cât ca atitudine. M-a durut foarte mult scena.
Am plecat la țară și am început să port cristalul. Dar am început să am după câteva zile niște stări foarte ciudate de contact cu lumile de dincolo. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Pe atunci nu existau telefoane mobile. La țară nici măcar fixe. Există un telefon fix la primăria altui sat vecin. Așa erau vremurile. Când m-am întors în Pitești am aflat că prietenul meu, instructorul de yoga și posesorul cristalului murise înecat la mare – ceva foarte bizar, era tânăr și într-o condiție fizică impecabilă (inclusiv instructor de arte marțiale). Atunci am înțeles stările modificate de conștiință. Comunicam prin intermediul cristalului cu sufletul lui, în lumile de dincolo.
Mi-a fost teamă ca nu cumva energia cristalului să fie o ancoră de pământ și să îi facă rău în ascensionare. Așa că m-am hotărât să îi duc cristalul la mormânt. Am plecat de acasă ca și cum m-aș fi dus la liceu, în Câmpulung, dar am luat-o, cu banii infimi de buzunar, spre micul orășel de munte, de unde era de origine prietenul meu, și unde fusese îngropat. Cu ia-mă nene am ajuns pe undeva. Aparent în zonă. Târam în spate o geantă de voiaj conținând între altele o oală sub presiune cu ceva mâncare, ce îmi pregătise maică-mea pentru săptămâna viitoare. Cimitirul s-a dovedit a fi la cel puțin 10 km de mers pe jos. Purtam niște bocanci soldățești, primiți de căpătat, și cu vreo 2 numere mai mari. Inițial au început să mă bată, ulterior am ajuns aproape să târăsc un picior după mine. Din când în când mai întrebam câte o mamaie dacă mai e mult până la cimitir. Îmi spuneau că după colț. Mai trecea o juma de oră…Scena se repeta. Trebuie sa fi fost suprarealistă.
La un moment dat o bătrână m-a oprit și mi-a făcut semn să intru la ea în curte. Mi-a dat un măr și o lumânare. Ea știa că mă duc la cimitir. Nu îi spusesem eu. Am luat-o ca pe un mesaj de la cineva, poate prietenul meu, poate Dumnezeu.
Am ajuns la mormântul lui și i-am lăsat acolo cristalul. Apoi, înapoi spre Pitești și în sfârșit spre liceu. Am ajuns după 12 noaptea, obosit ca un câine, dar cu sufletul împăcat.
30 de ani mai târziu, vă ofer, complet gratuit, poate cel mai special curs în ce privește lucrul cu cristalele. Să fie de sufletul prietenului meu, cum se spune în popor.
Găsești acces la curs pe link:
https://t.me/+1F0tZQIQTcM5NTI0
RA
