Trebuie să fi avut în jur de 8 sau 9 ani. Se întâmpla în perioada comunistă, ceea ce pentru cei tineri s-ar putea să nu le spună nimic, e greu să își imagineze alimente pe bon și cartelă, raționalizate ca în timpul războiului, lumină, căldură și apă caldă funcționând doar între anumite ore, 2 ore de televiziune pe zi în care în mare erau știri cu partidul și Nicolae Ceaușescu. În acea perioadă, aveam deja niște sarcini de îndeplinit în cadrul familiei, iar una dintre ele era să merg să cumpăr pâine. Asta însemna să iau banii plus bonurile aferente și să stau la coadă (uneori putea să însemne o oră de stat la coadă, în zăpadă, la temperaturi sub zero grade). Însă povestea pe care am să vi-o spun se întâmpla cel mai probabil vara, pentru că asfaltul era curat și uscat. Trebuie să mă fi întors de la pâine, însă nu îmi aduc aminte să fi avut ceva în mâini, deci probabil nu găsisem. Sau poate pur și simplu treceam pe acolo. O doamnă elegantă a trecut pe lângă mine. O cunoșteam pe acea doamnă, era tot cadru didactic ca și mama mea, iar fiul ei învăța în clasă cu fratele meu mai mare. Locuia în blocul de vizavi. Ei bine, trebuie să fi arătat așa de sărăcăcios îmbrăcat, atât de lipsit de mijloace, încât femeia a lăsat să îi scape din portofel trecând pe lângă mine o monedă de 5 lei. Era cea mai mare monedă, cam prețul unei pâini bune atunci, sau al unei prăjituri. Într-o măsură poate echivalentul a ceea ce înseamnă și azi 5 lei. A vrut să îmi dea acei bani dar nu a vrut să mă umilească, așa că pur și simplu s-a făcut că pierde acei bani. Așa a înțeles ea să procedeze. Am ridicat moneda, m-am dus după ea și i-am spus: ”nu vă supărați, v-au căzut banii!” și i-am întins moneda. Femeia a spus că nu e moneda ei, și să o păstrez, dar eu am insistat. Îndoită, femeia a luat ezitând moneda și a pus-o înapoi în portofel și și-a văzut de drumul ei și eu de al meu.
Părinții mei sunt niște oameni simpli. Le sunt recunoscător pentru ceea ce au făcut pentru mine în viață, au făcut cum au putut ei mai bine, ca orice părinți. Întotdeauna am avut mijloace limitate, dar în acei ani trebuie să fi fost mai rău – datorită unor circumstanțe niște ani întreaga familie a stat într-un singur salariu, cel de învățătoare al mamei. Deci trebuie să fi arătat într-un fel în care să îi inspir acelei femei să scape acea monedă.
Da, 35 de ani mai târziu sunt fondatorul unei școli de spiritualitate care schimbă viețile a sute, poate mii de oameni, și a celei mai benefice și inovative televiziuni din România. În anii ce urmează voi duce lucrurile la o scară globală, și voi începe să impactez lumea. Am făcut asta plecând de la nimic absolut, în termeni sociali și materiali, așa cum povestea o ilustrează cu acuratețe. Dar am făcut-o investind în mine fiecare bănuț pe care l-am avut. De la 14 ani TOȚI banii mei ”de buzunar” (și uneori de masă) au mers către cărți. Am lucrat cu mine, urmându-mi vocația, credința, viziunea, dezvoltându-mi abilitățile. Și am ajuns în punctul în care sunt, plecând de la nimic. Mai am cale lungă de parcurs, dar considerând de unde am plecat, sunt Elon Musk și trimit rachete pe Marte.
Am scris această poveste pentru a înțelege că nu ai nevoie să pleci de undeva pentru a ajunge undeva. Cei mai mulți dintre cei care vor citi această poveste au avut un start mai bun în viață decât mine, chiar dacă poate nu toți. Însă au realizat mai puțin, pentru că nu au crezut suficient, sau nu au muncit suficient. Mesajul meu este că putem să ajungem oriunde ne propunem, indiferent de unde plecăm. Dă 100% din ceea ce poți acolo unde ești și vei ajunge acolo unde vrei să fii.
RA, fondator School of Light
